Cartiere din cărți | O rubrică semnată de Modul Cărturești, librăria ta de cultură vizuală

“Orașul se citește ca o carte” – Bertrand Westphal

Orașe precum Paris, New York, Istanbul, Moscova, Berlin sau Buenos Aires au un loc marcant nu doar pe harta fizică a lumii, ci și pe harta literaturii universale. Vei mai vedea la fel Napoli după tetralogia Elenei Ferrante? Sau Bucureștiul după „Orbitorul” lui Mircea Cărtărescu?

Lecturile acumulate îți deschid noi interpretări ale orașului. Fiecare carte citită e o exersare a artei de a privi lumea din jur. Ce îți spun străzile pe care le parcurgi zi de zi? Ce povești scrii în gând despre oamenii pe care îi întâlnești în stațiile de autobuz, în fața cafenelelor, în librăria de cartier? Bucureștiul tău e la fel cu Bucureștiul vecinului de la etajul trei?

Am strâns mai jos câteva pasaje pe care să le iei cu tine în gând atunci când îți faci bagajul pentru Berlin, Paris, Istanbul, Rio de Janeiro, Ierusalim sau Monterey, California. Sau care să te inspire să pui pe hârtie cartierul în care locuiești.

Berlin | Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog 

„O casă frumoasă, o librărie, un restaurant cu terasă și grădină, de o intimitate discretă. Cum intri, drumul principal, străjuit de câteva vitrine de cărți, duce la ușa masivă a așezământului cultural Literaturhaus Berlin. Paralel cu drumul de la intrare e o cărare îngustă cu pietriș, pe marginea căreia cresc câțiva lăstari subțirici. N-am reținut dacă sunt trandafiri sau meri tineri sau așa ceva. Cărarea dă în grădină. Merg întotdeauna pe acolo. Mă face să mă simt mai liberă, mai naturală, mai anonimă. ”

„Mi s-a spus să merg în Postdamer Platz. L-am ascultat. Descopăr o altă planetă. O senzație de pierdere a identității. Imensitatea noilor construcții încape în ochii mei, devine o dimensiune palpabilă. Simt un rău cosmic, o strivire fizică, spaima de a fi o clipă proiectată într-un viitor pe care nu-l voi cunoaște niciodată ; și de ce atât de acută prezența unui inexorabil final?”

„Ajung la Savigny Platz. Caut să refac în minte un traseu pe străduțele din jur cu magazine elegante, cu antichități, cu cafenele unde vin artiști și scriitori. Prima dată când Herr Ernest Wichner m-a dus acolo l-am văzut pe Kunert. Aici e Le Quartier Latin al Berlinului. Și dintr-odată am simțit că Parisul poate fi oriunde.” 

Paris | Ernest Hemingway, Fiesta

Era o noapte caldă de primăvară, iar eu stăteam la o masă pe terasa de la cafeneaua Napolitain, după ce Robert plecase, și mă uitam cum se întunecă, cum se aprind reclamele luminoase, mă uitam la beculețele roșii și verzi ale semafoarelor, la oamenii care treceau, la birjele ce tropoteau pe lângă valul masiv de taximetre în mers și la poules care se plimbau prin zonă, singure sau în perechi, căutând să-și facă rost de masa de seară. 

(…)

Am traversat podul și am luat-o pe Rue du Cardinal Lemoine. A trebuit să urcăm pieptiș și am mers până la Place Contrescarpe. Printre frunzele copacilor din piață lucea un felinar cu arc voltaic, iar sub copaci se vedea un autobuz gata de plecare. Dinspre intrarea de la Nègre Joyeux muzica se revărsa în stradă. Prin fereastra de la Café Aux Amateurs am zărit tejgheaua lungă și zincată a barului. Afară, pe terasă, muncitorii stăteau și beau. În bucătăria în aer liber de la Amateurs o fetișcană gătea cartofi prăjiți în ulei. Se mai vedea și o oală de fier cu ciorbă. Fetișcana scoase o porție cu polonicul, o puse într-o farfurie și o duse unui bătrân care aștepta în picioare și ținea într-o mână o sticlă de vin roșu.

• Vrei să bem un pahar?
• Nu, îmi spuse Bill. N-am nevoie

Am luat-o la dreapta, am ieșit din Place Contrescarpe, și ne-am plimbat pe niște străduțe înguste și drepte, cu case vechi și înalte pe ambele laturi. Unele case erau clădite mai în față pe trotuar. Altele erau mai retrase de la stradă. Am ajuns pe Rue du Pot de Fer și ne-am continuat plimbarea de-a lungul ei până ce ne-am trezit pe rigida Rue Saint Jacques, care străbate cartierul de la nord la sud, am trecut de Val de Grâce, adăpostit în spatele unei curți și al unui gard de fier, și ne-am îndreptat spre Boulevard du Port Royal.

Istanbul | Orhan Pamuk, Istanbul

„Cartierul Nişantaşı îşi luase numele de la pietrele care fuseseră amplasate aici (şi despre care se scriseseră şi vreo câteva versuri) spre a marca zona unde cădeau săgeţile slobozite de sultanii reformişti şi occidentalizanţi de la sfârşitul secolului al XVII­l-ea şi începutul secolului al XIX­-ea (Selim al II­l-ea, Mahmut al II-ea) către dealurile golaşe din jur şi unde se spărgeau ulcioarele goale în care aceştia trăgeau uneori cu puşca, spre a face sport şi a se distra.”

„În Cihangir, unde urma să ne mutăm mai apoi şi noi (pe vremea când sărăceam puţin câte puţin), am aflat pentru prima oară că la Istanbul exista o viaţă de cartier, că pe cuprinsul oraşului existau nişte arhipelaguri în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea, de aproape sau de departe, în care nu vedeai anarhia apartamentelor de bloc, unde nimeni nu cunoştea pe nimeni, unde cei care mureau şi cei care benchetuiau habar n­-aveau unii de alţii, închişi cum erau între patru pereţi.”

„În Cihangir am aflat, pe când contemplam Bosforul printre blocuri, că în viaţa oricărui cartier trebuie să existe un centru (de cele mai multe ori, o prăvălie) în care să se strângă, să se comenteze, să se evalueze toate clevetelile din jur, pentru ca apoi să se disemineze din nou. Acest centru era reprezentat în Cihangir de băcănia aflată la parterul blocului nostru. Dacă doreai să cumperi ceva de la băcanul Ligor care, asemenea majorităţii vecinilor săi de bloc, era grec, coborai de la etaj o sfoară la capătul căreia atârna un coş, iar apoi înşirai în gura mare ce anume voiai de la el.”

“Cât despre frumuseţea pe care i­-o oferă istanbulezului cartierele mărginaşe, aceasta se vădeşte atunci când pe zidurile în ruină ale oraşului sau pe zidurile de la Rumelihisarı ori de la Anadoluhisarı răsar buruieni, ierburi, iederă, ba chiar şi copaci, aşa cum se-­ntâmpla în copilăria mea. Această frumuseţe se iveşte la nimereală, mai cu seamă prin mahalale, prin împletirea neobişnuită a câte unei cişmele părăginite, a câte unui conac vechi, pe jumătate în ruină, cu vopseaua coşcovită, a rămăşiţelor vreunei uzine de gaz, vechi de o sută de ani, a vreunui zid de moschee, pe jumătate prăbuşit, a pereţilor de lemn, smoliţi de vreme, cu iedera, cu platanii.”

„Cei care gustă „frumuseţea“ întâmplătoare oferită de imaginile sărăciei din cartierele de la periferie, de acele cotloane istorice lăsate-­n voia sorţii sau care încearcă delicii pitoreşti în faţa ruinelor sunt cei veniţi din afară. (La fel ca europenii din nord, care preţuiesc şi pictează ruinele Romei, spre deosebire de populaţia oraşului, care este indiferentă la ele.)”

Rio de Janeiro | Asli Erdogan, Orașul în mantie purpurie

„Santa Teresa era singurul deal din oraș neocupat de favelas. În plus, era singurul cartier care le aparținea artiștilor, și mai ales, artiștilor de culoare. Un refugiu pentru muzicieni, dansatori, pictori și tot felul de meșteri care făceau de toate, de la lucrat în lemn până la parfumuri, pentru artiștii care, datorită talentului lor, reușiseră să scape de sărăcia lucie. Era cartierul în care, cu o zi înainte de data oficială, se dădea startul pentru carnaval, aici se sărbătorea ziua de naștere a lui Nelson Mandela și a liderului de gherilă, Zumbi, cel care a fondat prima republică neagră din istorie. În barurile dubioase din Santa Teresa, genialii interpreți de samba cântau piese precum Fiul durerii e tatăl norocului. (Turiștii naivi care îndrăzneau să intre în cartierele negrilor seara nu pricepeau că bărbații ăia cu dinții putreziți și hainele murdare erau aceiași muzicieni ale căror nume împodobeau coperțile discurilor de vinil de aici și până în emisfera nordică.)”

”Așa cum nici indienii nu‑și spun „piei roșii“, nici favelados nu le spun cartierelor lor „favelas“. Spun doar „morro“, adică deal. În portugheză înseamnă și „mor“. O fi un exemplu de umor negru tipic pentru Rio, sau doar un lapsus lingvistic?” 

Monterey, California | John Steinbeck, Strada Sardinelor

Strada Sardinelor din Monterey, California este un poem, o duhoare, un zgomot iritant, o însușire a luminii, o nuanță, un obicei, o nostalgie, un vis. Pe Strada Sardinelor se adună și se împrăștie lucruri, tinichea, fier, rugină și așchii de lemn, asfalt știrbit, maidane cu buruieni și grămezi de gunoaie conviețuiesc alături de fabrici de conserve de sardine cu acoperișuri din tablă ondulată, cârciumi gălăgioase, restaurante și bordeluri, băcănii mici și înghesuite, laboratoare și aziluri de noapte. Locuitorii săi sunt, după cum îi descria un om cândva, “curve, pești, cartofori și nemernici”, descriere care includea pe toată lumea. Dacă omul în chestiune s-ar fi uitat prin alt vizor, i-ar fi descris poate ca “sfinți și îngeri, martiri și asceți” și ar fi însemnat același lucru.

Ierusalim | David Grossman, Cineva cu care să fugi de acasă

„Coborî în piața Ha-Hatulot și trecu printre tarabele luminate, frecându-se de umerașele încărcate cu pantaloni turcești și cămăși indiene. Îi plăcea piața aceasta, chiar dacă Idan și Adi o numiseră „Picadilly a săracilor”. Se oprește în dreptul tarabei cu „kipot”, iar vânzătorul gras glumește pe seama capului ei ascuțit, de tip așkenaz. Un tânăr, expert mondial (așa spune el), îi propuse să-i scrie numele pe un bob de orez, iar ea zise că o cheamă Brunhilda.”